Neîmpărtășită...

Am fost întotdeauna rece la istoriile siropoase de dragoste povestite de prietenii şi cunoştinţele mele, iar unii mă considerau mult prea insensibilă ca să percep ceea ce pentru ei reprezenta sensul vieţii. Mi se ofileau urechile cînd ascultam istorii nesfîrşite despre acel băiat frumos care trăieşte dupa colţ, cît e de genial în toate şi cît de bine sărută. Ascultam şi în mare măsură, mă simţeam privată de ceva important pentru că nu mă puteam lăuda cu romane în stil shakesperian, declaraţii fierbinţi de dragoste şi nopţi nedormite în aşteptarea unui sunet de la EL!.

Trăiam într-o lume a mea, împăcată şi fericită că mi se oferă încă o zi să schimb ceva în cursul existenţei mele, şi nici prin cap să-mi treacă că totul poate lua o altă întorsătură.

Ce zi e azi, e soare sau ploaie, iarnă sau vară - toate nu mai contează din moment ce fiorul dulce-amar al dragostei te răvăşeşte pînă în culmile supreme ale inimii. Am căzut şi eu pradă acestui sentiment precum o adolescentă naivă, însetată de un zîmbet, de o privire de la el în direcţia mea. Am ajuns să fiu nerăbdătoare să îl vad trecînd, să îi simt prezenţa măcar pe cîteva clipe sărace, să conturez în gînd roşeaţa buzelor lui ameţitor de mari care par să izbucnească într-o sărutare pătimaşă… Dar pentru cine?!?...                                    

Îl visez de ceva timp, îi văd aievea ochii de un albastru nepămîntesc şi chiar dacă în ei ar coborî cerul, iar marea s-ar revărsa, oricum nu ar fi de ajuns să emite profunzimea şi claritatea lor. E îngerul sublim, un blond tipic cu ochi albaştri, fantoma iluziilor mele şi visul oricărei fete dornice să se scufunde în albastrul ochilor lui. Dar… pînă aici îmi poposeşte visarea, iar gindurile mele călătoare se lovesc de cruda realitate, căci înţeleg: e un vis imposibil, o dragoste neîmpărtăşită.

Eu, care eram atît de indiferentă la orice fior provocat de acest sentiment, am ajuns să iubesc cum niciodată n-aş fi crezut că e cu putinţă să iubești şi să umblu radiind o zi întreagă doar dacă îl văd cîteva clipe. Dar cum să i-o spun cînd ştiu că nu sunt idealul din visele lui şi că nu-mi observă insistent prezenţa chiar de mă aflu la cîţiva paşi de el?!. De ce cînd ajungi să iubeşti, suferi pentru toţi anii cînd inima ta a stat tăcută la poalele oazei lăuntrice, în timp ce dragostea venea pe furiş în vîrful degetelor ca să te prindă în suspans?!?.

Cînd îl văd totul reînvie, cîntă, dansează, trăieşte, mă copleşeşte un val de emoţii pe care nu le pot controla, dar nici n-aş vrea pentru că în acele momente, probabil, mă simt cel mai fericit dintre pămînteni.

Iubindu-i prezenţa recunosc că nu am curajul să-i spun ce simt, cu toate că îmi sfătuiesc toate prietenele să nu se sfiiască să facă primul pas şi să pună mîna pe ceea ce le aparţine pe bună dreptate. Probabil văzînd exemplul lor, mă voi hotărî şi eu într-o bună zi, dar nu azi şi nu acum chiar dacă el pare a fi îngerul sublim la care am visat…

E unul din filmulețele mele preferate, iar piesa pur și simplu o ador! E melodia sufletului meu!