joi, 18 noiembrie 2010

“ Pace sufletească în locurile sfinte “.

E zi de vineri și gîndul mă duce deja spre un weekend de două zile petrecut în sînul familiei sau adîncită în lumea unei cărți pierdută undeva pe rafturile bibliotecii. Dar nu reușesc să îmi termin gîndul cînd altul mă pocnește în moalele capului și-mi spune sever: ,, Trezește-te, să nu întîrzii! “. Îmi amintesc cu limpezime că azi nu e vreme de tolănit printre cearșafuri parfumate, căci imaginația îmi conturează hotărît itinerarul a 4 mănastiri pe care urma să le vizitez în curînd.

Cît e de dulce somnul la orele 07:00... ”- realizez în timp ce îmi fac igiena de dimineață. “ Vreau să dorm! “- strigă “ bufnița “ din mine. Cu o ceașcă fierbinte de cafea încerc să împac aceste două mofturi, pun în grabă o haină pe mine, iau geanta, cheile și tiptil să nu-i trezesc pe ai casei, încui ușa și-mi spun în gînd „ Într-un ceas bun!
„ Cu fiece zi se simte tot mai mult cum miroase a toamnă, a frunze uscate, a foc și tăcere... Friguț... Numai să nu plouă. ”- mă gîndesc și-mi pun gluga în cap ca să mă apăr de vîntul rece. Urc fără prea multă așteptare într-un troleu pe jumatate gol și îmi permit să mă așez pe un scaun lîngă geam, cu gîndul să nu cedez locul nici uneia din bătrînele alea guralive cărora atît de mult le place să blesteme tineretul în ziua de azi. M-am gîndit chiar să și trag un pui de somn în drum spre universitate căci acolo urma să ne aștepte autocarul ca să ne ducă undeva departe de zgomotul urban. Dar cum poți să dormi cînd în jur totul pare să se trezească, să reînvie, să cînte, să danseze. Da, diminețile nu trebuie dormite...
Cu astfel de gînduri, simt cum troleul se strecoară tot mai repede prin răcoarea matinală și asta mă face să presupun că azi cu siguranță nu voi fi în întîrziere. Mă apropii de Piața Marii Adunări Naționale și arunc o privire pasivă peste geam. Mi se pare stranie această liniște cînd abia ieri chișinăuienii și oaspeții capitalei sărbătoreau cu mare avînt Ziua Orașului. Să-l fi întrebat măcar pe unul din cei prezenți cîți ani celebrează frumosul lor oraș, cu siguranță nu ar fi știut. Importantă era atmosfera, muzica, bună, frigăruii și sarmalele. Încă o sărbătoare la care nu am fost martor... În schimb, mă îndrept cu sufletul curat spre locurile sfinte! ”- încerc să mă justific și toate gîndurile mi le canalizez spre eventuala călătorie.
În curtea universității îmi zăresc colegii, cîțiva din ei sunt în întîrziere. Înțeleg și eu acum cum e să fii cel ce așteaptă. În cîteva minute suntem gata de plecare: 2 profesori și 14 studenți de la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării. În căutare de liniște și pace, lăsăm în urmă forfota orașului și pornim la drum. Soarele ne promite o zi frumoasă, Gălăgioși și guralivi ( că nu în zadar suntem jurnaliști ), depănăm istorioare hazlii și ne întrecem la spus bancuri. Stau lîngă geam și arunc periodic cîte o privire spre peisajul impresionant de care mă desparte doar sticla transparentă.

“ E frumoasă Moldova! ”- îmi zic și ochii îmi rămîn țintiți asupra arborilor ce se perindă prin geam.

Mănăstirea de maici, Răciula.

Veseli și bine dispuși ajungem la prima destinație: Mănăstirea de maici Răciula. Cu greu ne stăpînim rîsul și una din profesoare ne face observație: „ Sobrietate, vă rog!. Suntem pe teritoriul mănăstirii! ”. Este un aşezământ de maici, unde ţinuta pentru femei se respectă cu stricteţe: fusta şi acoperitoarea de cap sunt obligatorii. A fost înfiinţată în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea de fraţii Andrei şi Ioan Roşca, pe moşia răzeşului Lupu Stratan. Are hramul Naşterea Maicii Domnului ‘’- aflăm de la d-na Antonina Sîrbu.
Încet, dar cu pași siguri urcăm delușorul ce duce spre mănăstire. Mi-a părut stranie denumirea, dar am înțeles mai tîrziu din ce cauză. În fața noastră se înălța o biserică mare, galbenă cu cupole cenușii. Decorul pare modest care într-o anumită măsură ar exprima răceala pe care am simțit-o și în comportamentul preotului care ne-a primit foarte rece și indiferent. Să fie oare influența denumirii mănăstirii ?!?. Trage cineva de cleampa ușii, dar e închisă. În curte niște trepte duc spre o răstignire a Mîntuitorului. Deși e miez de toamnă, sunt multe flori în jur care revigorează atmosfera de octombrie.

După ceva timp, se apropie maica stareță să ne deschidă. “ Măicuțele sunt la cules poama. “- spune ea și ne permite să intrăm în lăcașul sfînt. Cupolele pictate cu sfinți  și cruci și candelabrul impunător îmi provoacă o pace sufletească. Aprindem lumînări și ne rugăm de sănătate. Pacea ce domnește pe teritoriul mănăstirii ne face să ne liniștim și să fim atenți la detalii.

Cele două biserici datează din veacul al XIX-lea. Cea cu hramul Naşterii Maicii Domnului este zidită în jur de 1800, iar biserica de iarnă, în care se face închinare marelui Ierarh Nicolae datează din anul 1822, cu reînnoiri ulterioare în ultimele decenii ale secolului al XIX ‘’- ne spune Antonina Sîrbu, una din profesoare.
Biserica are un stil sărăcăcios, dar este multă verdeață și flori în jur.

“ Trebuie să ne grăbim! Suntem așteptați la Casa Părintească. Ne reținem doar puțin.”- spune una din profesoare și urcăm în microbusul ce ne duce tot mai repede în adîncurile pitorești ale Moldovei.


Casa Părintească.

“ Ce zi frumoasă!. Timpul ține cu noi! “- constată una din colege.

Într-adevăr, după ploile torențiale de săptămîna trecută suntem răsplătiți cu mult soare- timp potrivit pentru un pelerinaj spre locurile sfinte. Însă nu reușim să ne împărtășim impresiile provocate de vizita primei mănăstiri că aud vocea răspicată a șoferului:
„ Toată lumea coboară. Am ajuns! ”.

Ne întîmpină o bătrînică îmbrăcată modest și cu zîmbetul pe buze. Ridurile de pe frunte și colțurile gurii par a ascunde amintiri dureroase. Ne invită în curte și închide precaut poarta. „ Mă tem să nu iasă căluțul ”. Aceste cuvinte ne fac nerăbdători de a-l vedea. La prima vedere, ograda pare mică și pustie. “ În spatele casei se întinde o cîmpie superbă!. O să vă placă!. ”. Pentru început, însă, ne adună în fața casei și încearcă să ne cîștige atenția depănînd istoria vieții sale care se împletește treptat cu cea a casei părintești pe care a transformat-o într-un muzeu impresionant.

“ - Am fost deportați cu toată familia în Siberia. Ni s-a luat totul, iar casa pe care o vedeți acum a fost transformată în soviet sătesc. Au urmat zile grele care semănau una cu cealaltă, dar totuși, nu ne pierdeam speranța ca într- o bună zi să ne întoarcem la baștină. ”.

O privesc și nu-mi pot da seama, cum de o femeie atît de mărunțică ca ea a putut să îndure intemperiile vremii de atunci. Așa sunt moldovencele- adevărate eroine ce făuresc viitorul cu scutul credinței sale. O cheamă Tatiana Popa, o combinare de nume și prenume mult prea simplă pentru o femeie puternică precum pare. Încerc să-mi amintesc semnificația numelui “ Tatiana ” și în minte îmi apare calificativul de “ spirit organizator”. Constat că i se potrivește , din motiv ce a avut răbdarea să păstreze imaginea vie a casei sale părintești. Ne servește cu învîrtită și mere roșii. “ Așa e tradiția!.”- spune ea.
Realizez că sunt flămîndă și savurez cu plăcere învîrtita. “ E ca la mama acasă! ”- face o apreciere colega de alături și îi dau dreptate. Aici totul pare atît de drag și apropiat de suflet.


“ - Avem multe tradiții pe care le respectăm cu strictețe . Una din aceste sărbători este Sînzienile sărbătorită pe 2 august, în aceste an am ajuns la a 10 ediție. În ziua respectivă, oamenii vin cu căruțele, aduc bucate, sfințesc  caii și pîinea. În primul an la poartă erau doar două căruțe, în acest an numărul lor a crescut la cincizeci. O altă tradiție este Festivalul etniilor cînd casa pare a fi neîncăpătoare pentru doritorii de a-și etala obiceiurile. Tradițiile culinare capătă cu fiece an un interes sporit, bucătarii întrecîndu-se în măiestria culinară. Cu timpul s-a creat un ONG care are datoria de a păstra vii obiceiurile de artizanat și meșteșug. Ne putem mîndri și cu școală deschisă tot aici unde copiii deprind împletitul, croșetatul și alte îndeletniciri ”.

Stîrnindu-ne curiozitatea, ne invită în casă. De cum pășesc în tindă, simt un miros neobișnuit, un amalgam de lemn, fum și coptură. Îmi apare în minte imaginea vie a casei bunicii și devin nostalgică pe cîteva clipe. Îmi amintesc de verile de neuitat petrecute acolo, de zeama și plăcintele bunicii. Amintiri și iar amintiri, dar revin la realitate reactualizată în spusele Tatianei Popa:

“ - Cînd am revenit la baștină, casa nu mai era cea de altădată. A fost nevoie de mult timp pentru a-mi reîntoarce aceste colțișor de baștină de care mă leagă atîtea amintiri. Mergeam din casă în casă acolo unde mama îmi spunea că s-ar afla lucrurile noastre ( începînd de la veselă și terminînd cu mobila ). Acest pat are peste 100 de ani și a fost parțial restaurat. Casa am reîntors-o în anul 2000 cu toate actele în regulă. Acum cînd îmi văd rodul acestei munci asiduă de colectare a bunurilor familiei mele, înțeleg că a meritat efortul depus ”.

Ieșim în ogradă și ne îndreptăm în spatele casei. Rămîn înmărmurită la cele văzute. Pe o cîmpie verde se înalță un foișor care în razele soarelui, pare a fi rupt din basme.


“ Aici se joacă foarte frecvent spectacole și nunți. Avem și locuri pentru spectatori ” -spune femeia și ne arată niște măsuțe și scăunele cioplite din buturugi. Să vezi și să nu crezi!.
“ Uite-l și căluțul! ” – exclamă doamna Tatiana. E un poney drăguț de culoarea brună. Se pare că e obișnuit cu necunoscuții, căci trece pe lîngă noi și își vede mai departe de păscut. Facem un mic popas la umbra foișorului savurînd cîte o ceașcă de cafea cu învîrtită. Pe cîteva clipe am o reverie, de parcă văd aievea nuntașii prinși în joc, mireasa aruncînd buchetul.

Ce mai nunți se dau aici!... ”- mă gîndesc și-mi beau lacom cafeaua ca să mă încălzesc.

Se anunță din nou plecarea, dar înainte de aceasta d-na Tatiana ne arată biserica de lemn situată la cîțiva pași de Casa Parintească. De mărimi modeste, e de-a dreptul impresionantă, clădită cu o măiestrie indubitabilă și rezistență în timp. În interior de pe pereții bisericii ne privesc chipurile blînde ale sfinților. Într-un colț zărim o cruce veche de piatră adusă de la cimitirul din sat considerată drept o relicvă, o mărturie a vremurilor de demult.

Împăcați sufletește, ne luăm rămas bun de la d-na Tatiana Popa, o ospitalieră desăvîrșită și urcăm unul cîte unul în microbus  cu așteptări plăcute la cele ce urmează să mai vizităm. Împărțim frățește bucate aduse de acasă: plăcinte, biscuiți, pesmeți și mere. Continuăm pe aceeași notă cu zîmbete și voie bună. Autocarul pare a fi neîncăpător pentru atîta energie pozitivă emanată cu fiecare glumă sau vorbă rostită.


Mănăstirea de călugări, Hîrbovăț.

Soarele urcă tot mai sus, dar e aceeași răcoare împrejur și în suflet coboară o pace divină. Încerc să intuiesc cu ce ne va mai impresiona pelerinajul de azi. Șoferul conduce cu o viteză mare, dar asta doar mă bucură căci sunt nerăbdătoare să văd și eu un “ lăcaș deosebit ” după spusele colegilor mei care au mai avut ocazia să viziteze mănăstirea de călugări, Hîrbovăț. Cînd am ajuns mi-am dat seama îndată că se deosebește în totalitate de celelalte mănăstiri. Are un stil aparte, iar mergînd prin curte ai senzația că evadezi într-o altă epocă. Flori și o frumusețe de vis în jur care dă lacașului sfînt un ecou al vremurilor de demult. Intrăm în biserică. Simt un început de migrenă. Mă gîndesc că pelerinajul spre locurile sfinte este o adevărată încercare și mă rog de izbăvire a bolilor. Ridic ochii și rămîn profund impresionată de cupola cu mulți îngeri și Isus în centrul ei executată cu o însușire divină.
Părintele Iachim, un bătrînel uscățiv cu barbă sură, ne cheamă în fața bisericii și ne vorbește cu ardoare:

“ Tineretul în ziua de azi a cam uitat de locurile sfinte. Aceștia consideră că a merge la biserică și a respecta postul ține de modă, și nu de o purificare sufletească și trupească. Tinerii se grăbesc să trăiască și să încerce de toate. Credința, însă, le este fragilă și acest fapt nu poate decît să întristeze “.

Dăm din cap și aprobăm cele spuse de părinte. Predica acestuia ne-a înfiorat puțin. Privește în jos sau într-o parte, pare sfios la vederea atîtor domnișoare. Își cere permisiunea să plece la cele divine și la rugăciunea de seară pe care urma să o facă în curînd. Ne stîrnește doar admirație și respect pentru faptul că a avut curajul și voința de a se detașa de cele lumești și de a duce o viață tihnită la mănăstire, dedicîndu-se cu desăvîrșire slujirii Domnului.

Mănăstirea de călugări, Hîrjauca.

Suntem anunțați că următoarea în lista noastră este mănăstirea de călugări, Hîrjauca situată în regiunea Călărași. Ajungem destul de repede și iar suntem rugați să coborîm. Pe porțile negre cu cruci albe ale mănăstirii este scris: Binecuvîntat este cel ce vine în numele Domnului! “. Intrăm liniștit pe teritoriul mănăstirii și privim în jur. Ne întîmpină o biserică zidită din piatră cafenie și cupole albastre. Curtea este spațioasă, are și un bazin cu apă. Intrăm în biserică și păstrăm tăcerea. Aprindem lumînări și ne rugăm pentru cei dragi.
Mergem pe teritoriul mănăstirii și avem cîteva momente de reculegere. Urcăm treptele pe jumătate dărîmate ale unei biserici vechi aflată la puțină distanță de biserica nouă. Pe pereți vedem icoane executate cu tehnica vremii care au rezistat în timp, chiar dacă conducerea de atunci a încercat să le vandalizeze și să transforme biserica într-un depozit. Pășim cu precauție printre dărămîturi și facem poze. E o atmosferă deosebită aici, pare că s-a surpat o gaură între cele două epoci. Soarele se strecoară generos printre crengile copacilor dezfrunziți și pătrunde într-o încăpere fără uși și ferestre unde cîndva fusese altarul. Păstrăm liniștea și doar din cînd în cînd se aud pași sfioși rătăciți în timp. Coborîm încet scările vechi și ieșim la lumină. Am senzația că revin la lumea ordinară deseori prea dură și complicată pentru a nu tînji după acele locuri sfinte și veșnice ascunse de văzul oamenilor.

                          

Suntem tăcuți ca niciodată sau profund impresionați de cele văzute. La ieșire bem apă de la izvorul mănăstirii. Se spune că are puterea de a vindeca bolile, iar eu amintindu-mi de migrena mea, beau apa sfîntă cu nesaț. Împrospătîndu-ne puterile, pornim la drum.


Mănăstirea de maici Frumoasa.

E un început de apus. Soarele coboară și se ascunde după deal. În miez de octombrie natura se colorează deja în nuanțe de galben, oranj, roșu și ruginiu. Iubesc toamnele cu tot cu ploile și diminețile ei răcoroase. Dar azi nu avem nevoie de ploi căci ultima în lista noastră e mănăstirea de maici Frumoasa ce se află la o distanță de 14 km de Călărași. Mănăstirii i-au pus numele Frumușica sau Frumoasa pentru locul frumos în care e așezată. De cum o văd, nu mai am nici o îndoială că denumirea i-a fost dată corect. Aici este un rai, multe flori și prospețime. Biserica albă cu cupole albastre face atmosfera din jur de-a dreptul cerească.

O statuie în curte reprezentînd-o pe Maica Domnului care stă în centru este înconjurată de o parcelă de flori îngrădită pe care scrie „ Acces  interzis! ”. Ne întîmpină sora Andreea, o femeie în floarea tinereții, înaltă și bine făcută. Pe chipul ei foarte palid se citește multă smerenie și împăcare. Intrăm într-o încăpere luminoasă și cumpărăm lumînări. Și aici sunt cîteva icoane, iar în fața uneia din ele înfățișînd-o pe Maica Domnului rămîn înlemnită. E pur și simplu divină. Stau îndelung în fața ei și mă rog. După aceasta intrăm organizat în biserică. Se ține slujba de seară. Corul bisericesc este o adevărată satisfacție pentru un suflet credincios care pare să miște și pe cel mai insensibil om. E multă lumină în biserică care dă o sentiment împăciuitor. La sfîrșitul slujbei suntem cu toții miruiți. Cînd ieșim din biserică, sora Andreea ne conduce spre Muzeul din cadrul mănăstirii. Aici într-o cameră destul de mare sunt adunate icoane, veșminte preoțești și cărți vechi bisericești. În partea stîngă a camerei pe o măsuță se află o carte groasă pentru impresii și sugestii ale vizitatorilor.
Ne adunăm lîngă sora Andreea dornici să aflăm istoria vieții ei și ce a determinat-o sa ajungă aici la manastire:

“ Pentru prima dată gîndul de a mă retrage la mănăstire mi-a venit la vîrsta de 16 ani, dar eram prea tînără încă și a trebuit să aștept pînă la majorat. Definitiv am venit cînd împlinisem vîrsta de 22 de ani și de atunci sunt aici. Le-am spus mai întîi părinților că stau doar toamna, dar cînd a venit iarna am înțeles că nu mă pot sătura de viața de la mănăstire. Așa cu timpul, părinții s-au obișnuit cu această idee și mă susțin în toate “.

E o femeie puternică pentru că a putut să se detașeze de cei dragi, de casă pentru a sluji cu smerenie lui Dumnezeu.

Atmosfera armonizată cu peisajul unic, distinct, pătrunzător face mănăstirea atît de frumoasă. Probabil din toate cele 4 mănăstiri vizitate, ultima m-a impresonat cel mai mult prin simplitatea și în același timp complexitatea sa arhitecturală și spirituală.

Plecam împăcați sufletește, mai buni parcă, mai înțelegători, mai detașați de lucrurile efemere căci purtam în suflet un univers aparte ferit de ochii lumii. Însă cine vrea, o să vadă, iar cine vrea să audă, va auzi.

Victoria Tatarinova  





2 comentarii:

  1. Mă mândresc cu fiecare firicel de iarbă şi rază de soare, locuri pitoreşti şi peisaje feerice! Îmi iubesc ţara!!! E frumoasă, pentru că e a mea!!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Într-adevăr, Sabinelu! Păcat, însă, că aceste locuri pitorești și peisaje feerice nu sunt valorificate de cetățenii noștri, dar în mare parte de stat...

    RăspundețiȘtergere