Smiley feat Ady - " Cuvinte ".

Cine nu și-ar dori o astfel de dedicație frumoasă?!?. Simțiți-vă iubite, dragele mele!.

A walk to remember...

Red Jumpsuit Apparatus " Your Guardian Angel ". 

“ Prima zi cînd ne-am cunoscut ”.

      Nu mai ţin minte cînd şi cum exact l-am văzut, dar oare asta contează?!. Să nu fi fost el din calea afară de neobişnuit în toate prin felul cum merge, se îmbracă, rîde, cu siguranţă că nu îi remarcam prezenţa, dar toate vorbeau în apărarea lui: şi ochi, şi buze, şi suflet, şi vocea mea interioară. Dar dacă stau să mă gîndesc, îmi reapare în memorie acea primă dată cînd toate făpturile cereşti păreau să-mi ţină pumnii şi să cînte la pragul inimii mele.

    Era o îmbulzeală nebună, studenţii mişuneau de ici colo, iar unii din ei nu se sfiiau să îi ghiontească pe ceilalţi manifestînd o vulgaritate şocantă.  Şi brusc, am avut senzaţia că holul facultăţii a devenit gol, imens, iar în întîmpinare cu paşi siguri mergea EL - băiatul visurilor mele!. Cu frica să nu observe cum îi sorb fiinţa cu nesaţ, dar şi stăpînită de dorinţa de a-i prinde fiecare mişcare, fiecare sclipire a ochilor, simţeam în timp ce ne apropiam unul de celălalt, cum inima-mi se zbate în albia pieptului gata să se reverse într-o îmbrăţişare pătimaşă şi un sărut hollywoodian. Cînd ne-am egalat în mers, rugam ca inima şi ochii să nu mă dea de gol, iar el aidoma unui model de pe coperta unei reviste, a trecut fără să privească în direcţia mea. Atunci, probabil copleşită de emoţii, nu am luat în seamă indiferenţa lui, căci ochii lui de un albastru fantastic, mi-au tăiat nelimos respiraţia. Vrăgită de frumuseţea lui ireal de seducătoare, am întors voluntar capul ca să-i urmăresc făptura sculptată de Apollo care se îndepărta cu o demnitate de invidiat. Nu puteam spune cu certitudine cine este: înger sau om, căci semănau atît de mult şi nu mint cînd spun acest lucru, îndrăznind să afirm totodată că la crearea lui au lucrat toate forţele divine, iar unii ar fi de părerea că i s-a dat mult prea multă frumuseţe ca să pară un simplu muritor. Şi nu era un simplu muritor, ci cel mai popular băiat de la facultate,  faimă pe care şi-ar dori-o orice reprezentant al sexului tare. Dar se bucura doar el de acest dar dumnezeiesc şi îl aplica maiestuos în fiecare zi şi oriunde nu ar fi mers, fura inimi devenind oaspete fidel al viselor feteşti. Iar eu, evident nu am fost fericita excepţie, am cedat, căci eram nebună doar după blonzi cu ochi albaştri.

      După această întîlnire emoţionantă care nu promitea absolut nimic, am radiat întreaga zi, nu am auzit nici ce povesteau profesorii şi nici n-am observat cît de plictisitoare erau orele la început de an. Făuream în imaginaţia mea scena primei întîlniri şi visam să-l văd din nou ca să înţeleg dacă fusese o dragoste de la prima vedere sau un joc haotic de hormoni. Evident că colegele mele dragi au remarcat schimbarea mea bruscă şi nu am ezitat să le rod urechile povestindu-le cu lux de amănunte întîlnirea pasageră pe care o avusem în dimineaţa acelei zile. Ştiindu-mă foarte negativă în materie de băieţi, au fost curioase să afle cine a fost în stare să mă fascineze în aşa fel.

      Ocazia spre fericire, nu s-a lăsat mult aşteptată. Coboram în grabă scările cu o armată din 5 fete în urma mea şi din nou căutam insistent prezenţa lui. Reîntilnirea a avut loc ca într-un film romantic. El stătea solitar la o măsuţă şi îşi bea cafeaua, iar în jur nu era nimeni şi nu fusese doar o închipuire a mea. M-am oprit ruşinată la cîţiva metri vis-à-vis de el. Nu ştiam ce să fac, cum să reacţionez, dar mai ştiam la sigur că dacă nu îi spun acum despre sentimentele mele, alta mai îndrăzneaţă, va face asta în locul meu. Şi ce m-aş fi făcut fără dragele mele coleguţe - prietene care mi-au simţit ezitarea şi au găsit o metodă pentru a ne apropia. O metodă nebunatică, de altfel, căci mi-au dat un ghiont cînd treceam pe lîngă masa lui şi dezechilibrîndu-mă am căzut. Nu, nu am căzut jos, ci în braţele lui, căci a avut o reacţie-fulger. Atunci, privirile noastre ambele albastre s-au întîlnit pentru prima oară, şi am simţit că şi el s-a jenat prinzîndu-mi privirea ruşinată. Ca să spargă tăcerea, m-a întrebat dacă nu mi-am fracturat ceva, întrebare banală, căci căzusem în leagănul mîinilor lui mari şi puternice. M-a întrebat dacă aş fi dispusă să îi ţin companie şi m-a servit cu o ceaşcă de cafea pe care o beam sorbindu-l din privire. Îl ascultam cum vorbeşte, îi răspundeam şi eu, şi dacă m-ar fi rugat să repet cele spuse, nu i-aş fi putut îndeplini rugămintea, deoarece conta atunci doar faptul că îmi este alături.   

      Nu mai ţin minte cît a durat euforia acelei întîlniri, dar cînd am revenit la realitate, chelneriţa aducea bonul de plată, iar prin preajmă nici urmă de prietene. Probabil au plecat din primele secunde cînd au văzut că planul năstruşnic al cunoştinţei a dat roade.

      Cînd am ieşit afară, ploua cum n-a mai plouat niciodată sau erau doar nişte fantezii de ale mele. El ca un adevărat gentleman şi-a scos jeaca şi mi-a acoperit părul spunînd că “ o fată atît de drăguţă nu trebuie să răcească”. Şi am fugit prin ploaie rîzînd ca doi copii, iar ploaia mi-a dat încredere în el, în ziua de mine. La despărţire mi-a cerut numărul de telefon, m-a cuprins prieteneşte, m-a sărutat pe obraz şi a plecat lăsîndu-mă să-i petrec făptura încîlcită în stropii de ploaie.

     Speram să mă sune a doua sau măcar a treia zi, dar seara cînd deja mă culcasem, m-a trezit un sunet de telefon. Era El! Spunea că vrea să mă vadă cît mai curînd posibil şi că are o supriză de zile mari. Nu am închis nici un ochi în acea noapte cu gîndul la El, iar remarcîndu-i originalitatea pe care am îndrăgit-o în stilul vestimentar, maniere, aspect exterior, nu mă îndoiam că e în stare să uimească instantaneu.

     A doua zi dimineaţa, am fost trezită de un sunet venit de după uşă care semăna a scheunat de cîine. Jos, pe prag era o cutie de culoare roşie pe care scria: “ Am nevoie de stăpîn! ”. Cu limba scoasă afară, ochi cenuşii, mă privea prietenos un căţeluş de rasă labrador, iar în lesă era atîrnat un bileţel: “ Ieşi la balcon!”.  Emoţionată, am deschis fereastra, am privit de sus şi l-am văzut pe EL cu zîmbetul pe buze, iar alături, pe asfalt erau desenate două fraze gigantice. Cu inima bătînd am citit:

“ Bună dimineaţa, soare! TE IUBESC!!! "

Counting Crows   " Colorblind "

Neîmpărtășită...

Am fost întotdeauna rece la istoriile siropoase de dragoste povestite de prietenii şi cunoştinţele mele, iar unii mă considerau mult prea insensibilă ca să percep ceea ce pentru ei reprezenta sensul vieţii. Mi se ofileau urechile cînd ascultam istorii nesfîrşite despre acel băiat frumos care trăieşte dupa colţ, cît e de genial în toate şi cît de bine sărută. Ascultam şi în mare măsură, mă simţeam privată de ceva important pentru că nu mă puteam lăuda cu romane în stil shakesperian, declaraţii fierbinţi de dragoste şi nopţi nedormite în aşteptarea unui sunet de la EL!.

Trăiam într-o lume a mea, împăcată şi fericită că mi se oferă încă o zi să schimb ceva în cursul existenţei mele, şi nici prin cap să-mi treacă că totul poate lua o altă întorsătură.

Ce zi e azi, e soare sau ploaie, iarnă sau vară - toate nu mai contează din moment ce fiorul dulce-amar al dragostei te răvăşeşte pînă în culmile supreme ale inimii. Am căzut şi eu pradă acestui sentiment precum o adolescentă naivă, însetată de un zîmbet, de o privire de la el în direcţia mea. Am ajuns să fiu nerăbdătoare să îl vad trecînd, să îi simt prezenţa măcar pe cîteva clipe sărace, să conturez în gînd roşeaţa buzelor lui ameţitor de mari care par să izbucnească într-o sărutare pătimaşă… Dar pentru cine?!?...                                    

Îl visez de ceva timp, îi văd aievea ochii de un albastru nepămîntesc şi chiar dacă în ei ar coborî cerul, iar marea s-ar revărsa, oricum nu ar fi de ajuns să emite profunzimea şi claritatea lor. E îngerul sublim, un blond tipic cu ochi albaştri, fantoma iluziilor mele şi visul oricărei fete dornice să se scufunde în albastrul ochilor lui. Dar… pînă aici îmi poposeşte visarea, iar gindurile mele călătoare se lovesc de cruda realitate, căci înţeleg: e un vis imposibil, o dragoste neîmpărtăşită.

Eu, care eram atît de indiferentă la orice fior provocat de acest sentiment, am ajuns să iubesc cum niciodată n-aş fi crezut că e cu putinţă să iubești şi să umblu radiind o zi întreagă doar dacă îl văd cîteva clipe. Dar cum să i-o spun cînd ştiu că nu sunt idealul din visele lui şi că nu-mi observă insistent prezenţa chiar de mă aflu la cîţiva paşi de el?!. De ce cînd ajungi să iubeşti, suferi pentru toţi anii cînd inima ta a stat tăcută la poalele oazei lăuntrice, în timp ce dragostea venea pe furiş în vîrful degetelor ca să te prindă în suspans?!?.

Cînd îl văd totul reînvie, cîntă, dansează, trăieşte, mă copleşeşte un val de emoţii pe care nu le pot controla, dar nici n-aş vrea pentru că în acele momente, probabil, mă simt cel mai fericit dintre pămînteni.

Iubindu-i prezenţa recunosc că nu am curajul să-i spun ce simt, cu toate că îmi sfătuiesc toate prietenele să nu se sfiiască să facă primul pas şi să pună mîna pe ceea ce le aparţine pe bună dreptate. Probabil văzînd exemplul lor, mă voi hotărî şi eu într-o bună zi, dar nu azi şi nu acum chiar dacă el pare a fi îngerul sublim la care am visat…

E unul din filmulețele mele preferate, iar piesa pur și simplu o ador! E melodia sufletului meu!

O istorie a Teatrului Național

    O viață printre artiști - de aceasta a avut parte doamna Veronica Soltan, responsabila pentru relaţii cu presa la teatru. Am avut ocazia să o cunoaștem în timpul micii excursii pe care am avut-o pe holurile acestui veritabil teatru. Ne-a salutat prietenos, cu oarecare emoții vizibile.

 “ Viața unui om e formată din copilarie, tinerețe și bătrînețe. Teatrul Național nu a avut copilărie, ci două tinereți ” - și-a început discursul Veronica Soltan.  Prima tinerețe a Teatrului a început la 10 octombrie 1920,  fiind o primă legătură ale culturilor dintre Prut și Nistru. Prima stagiune a fost deschisă cu spectacolul “ Fîntîna Blanduziei ” de Vasile Alecsandri. Aceasta trupă a activat o singura stagiune, reușind să joace peste  25 de premiere. Timp de un deceniu directoratul Teatrului Național a fost asigurat de personalități distinse – George Topîrceanu, Corneliu Sachel Arescu, Ion Livescu, precum și actori cu renume, Emil Botta, Ștefan Braborescu, Sergiu Cujba, Mișu Fotino care au însuflețit chipuri și forme de rampă. Primul Teatru Național din Chișinău a activat o perioadă scurtă, dar existența lui a avut o mare importanță pentru cultura Basarabiei.

Din anul 1954 Teatrul a luat numele  “A.S.Pușkin ”, avîndu-l ca prim - regizor pe Valeriu Cupcea. În anul 1986 a fost din nou închis lăsînd pe drumuri actorii. În acest sens, Veronica Soltan ne-a povestit cu tristețe în voce: “ Trăind o viață întreagă pe scenă, actorii rămași pe drumuri după închiderea teatrului, nu știiau nimic altceva să facă decît să joace. Unele dintre actrițe ca să nu moară de foame, dar și să-și continue existența pe holurile unui teatru, căutau să se angajeze măcar în calitate de direticătoare.  Totuși, au fost și cazuri cînd unele actrițe nu au rezistat provocării și și-au pus capăt zilelor aruncîndu-se de la etaj. Una din ele este marea actriță Diana Barcaru care a jucat rolul Valeriei în spectacolul “ Tata ”. În timp ce ne povestea, ochii i s-au umezit cu lacrimi, căci spunea că au prietenit cu distinsa actriță și i-a devenit dragă sufletului, iar pierderea ei a fost o mare tragedie pentru lumea teatrului.  

Alungînd amintirile dureroase, d-na Veronica Soltan ne invită să urcăm la etajul doi al teatrului unde pot fi admirate fotografii pe holuri ale persoanelor care au stat la baza fondării teatrului printer care Emil Botta, Ștefan Braborescu, Sergiu Cujba, Mișu Fotino și alții. La acest etaj cîndva a fost deschis un muzeu, care din păcate, fusese distrus, pierzîndu-se de parcă un capitol din istorie. În prezent, în sala unde a fost cîndva muzeul, se află un cazinou, administrația teatrului fiiind nevoită să îl dea în arendă pentru a putea achita cheltuielile ce le suportă instituția.

Acum spectacolele se joacă în Sala Mare, în Sala Mică a teatrului sau în Sala - Studio “ Valeriu Cupcea ”.  “ Sunt montate spectacole cu tematică diferita, însă se joacă tot mai puține spectacole pentru copii. Acest lucru se întîmplă din cauza că avem o finanțare foarte proastă ”-  mărturisește doamna Veronica.

Tot la etajul doi al teatrului este ridicat un bust în memoria regretatului actor Victor Ciutac trecut în neființă în anul 2009, la 18 ianuarie, Pentru a-i pastra vie memoria, actorii din Romania au făcut cadou teatrului bustul acestui mare actor, care stă pe holul instituției și de la care sunt nelipsite florile.

La momentul de față, Teatrul se bucură de o nouă trupă puternică, formată din 42 de actori care duc mai departe faima acestei instituții. Printre aceștia se numără: Sandu Cozub - directorul artistic, Petru Balan – scenograf, Angela Ciobanu, Leo Rudenco, Mihaela Strîmbeanu și nu în ultimul rînd, Anatol Durbala pe care l-am putut admira în spectacolul de succes “ Amorul dănțuie și feste joacă “.

“ Suntem în dizgrație “ - recunoaște d-na Veronica. Actorii sunt plătiți mizer, dar în ciuda acestui fapt, ei totuși nu pleacă la alte teatre pentru un salariu mai mare, rămînînd fideli acestei instituții. La fel ca și în orice alt teatru se lucrează și pe bază de invitație, cei mai talentați studenți avînd șansa de a fi încadrați în trupa teatrului. Talentul se vede cu ochiul liber, iar atunci cînd teatrul duce lipsa de vreun tipaj, se invită sau se face schimb de actori. 

“Ce situație se atestă la moment în teatru ? ”- am fost curioasă să aflu. Cu un oarecare regret, Veronica Soltan spune că tinerii vin foarte rar la teatru deoarece părinții nu încearcă să le educe de mici spiritul culturii. Chiar dacă biletele ar fi și mai ieftine, ei tot nu ar veni, pentru că la noi banii se cheltuie nechibzuit, numai nu pentru teatru sau în general în domeniul culturii. Dacă ar fi să fac o paralelă, rușii sunt mult mai activi și interesați de noutățile din viața teatrală ”.

La plecare Veronica Soltan, secretarul general de presă al Teatrului National “ Mihai Eminescu ” a fost binedispusă să ne invite la o eventuală practică de stat în cadrul acestei instituții, spunînd cu o deosebită încredere că ne va fi o adevărată lecție pentru tot restul vieții.

" Prietenia - Mit sau Realitate?!? ".

     Probabil v-aţi convins nu o singură dată că în ziua de azi cei mai mulţi dintre oameni sunt falşi. Să găseşti un om sincer din toate punctele de vedere, ţi-ar lua timp şi ţi-ar zdruncina nervii şi răbdarea.

     De ceva timp aud cum oamenii spun : „ M-a trădat prietena/prietenul! Nu mai cred în existența prieteniei! ”. Când aud spusele lor, conştientizez că probabil sunt cel mai fericit om de pe pământ pentru că eu cred în existenţa prieteniei!.

     Eventual vă întrebaţi: ” Ce vă pot aduce nou la auzul domniilor voastre vizavi de prietenie? ”. Despre ea s-au spus multe că: „ Prietenia este închisoarea sufletului de bună voie în trup străin ” sau „ Un prieten este un alt tu însuţi ”. Dar cîţi dintre noi sunt prieteni buni? Ce este prietenia şi cum trebuie înţeleasă?”.

   

     Oamenii definesc prietenia în funcţie de experienţele pe care le-au trăit. Pentru unii reprezintă încrederea în cineva care nu te va răni. Pentru alţii este dragostea necondiţionată, pentru alţii o iluzie, o poveste depănată la gura sobei.

Mulţi sau puţini prietenii sunt importanţi în viaţa fiecaruia, dar depinde doar de noi înşine cum ştim să ni-i alegem, cum ştim să-i apreciem şi cum ştim să cultivăm aceste relaţii.

                                                    

     Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot precum o carte ce urmează a fi citită. Sinceritatea este fără îndoială veriga de aur al unei relaţii de prietenie, dar cîţi dintre noi sunt sinceri cu sine însuşi?.

Avem familie, surori, fraţi şi totuşi ne dorim mai mult, o persoană căreia i-am spune totul fără ocolişuri. Părinţii, surorile şi fraţii sunt cei cu care am fost legaţi prin sînge. Rudele ne sunt date de Dumnezeu, pe când prietenii ţi-i alegi singur, iar deseori persoanele cu care nu avem relaţii de rudenie, ne simt mult mai bine la nivel spiritual.

     În zilele noastre, însă, oamenii s-au dezvăţat să aprecieze prietenia la justa valoare, înţelegînd-o drept o obligaţie şi nu o relaţie frumoasă în care sunt implicaţi doi sau mai mulţi indivizi care au ceva în comun.

Oricine îşi doreşte să aibă un prieten bun căruia să i se poată destăinui. Dar cîţi dintre noi pot asculta la rîndul său un alt suflet?.

     De cele mai multe ori relaţia mea de prietenie este luată în rîs de ceilalţi pentru că cred că poţi prieteni cu cineva doar din interes!. Dar de cine să mă ascund?. De cei care au suferit în urma unei prietenii?. Dar s-au întrebat ei vreodată ce au făcut ei ca relaţia lor de prietenie să reziste?.

    E bine ştiut faptul că „ prietenul la nevoie se cunoaşte ”. Sunt „prieteni” care ne sunt alături doar în momentele frumoase ale vieţii, iar când nimereşti în impas, aceştia îţi întorc brusc spatele pentru că nu doresc să încarce pe umerii lor problemele tale. Însă a fi un prieten bun nu înseamnă numai distracţie şi fericire.

    Obişnuind să ne tratăm cu superioritate patrupedele pe care le ţinem  pe lîngă case, nu doar o dată am avut posibilitatea să ne convingem de fidelitatea pe care o manifestă unul faţă de celălalt. Dăunăzi am urmărit o scenă uluitoare în faţa blocului. O ceată de cîini hăituia doi căţei, unul din ei fiind şchiop şi nu putea să-şi mişte mădularele. Celălalt căţel sănătos, spre mirarea mea, nu a luat-o la fugă, ci a rămas să-şi apere semenul, punîndu-şi în joc propria sa viaţă. Animalele dau dovadă de fidelitate în prietenie şi nu îi învaţă nimeni cum să fie buni prieteni, căci a fi un bun prieten e o adevărată teorie la care noi, oamenii am rămas corigenţi.

   

     Problema prieteniei ne frămîntă pe fiecare dintre noi, iar prietenii adevăraţi îi poţi număra pe degete pentru că sunt greu de găsit, dar şi greu de menţinut aproape pentru că prietenia ca şi orice relaţie umană necesită eforturi zilnice.

Implicarea într-o relaţie de prietenie rezultă din impulsul de a te alipi unui suflet aproape sufletului tău. Mă simt mai în siguranţă alături de prietenă pentru că mi se aseamănă şi-mi este alături chiar şi în situaţii dificile. Îi împărtăşesc anumite îndoieli, frămîntări, fără teama de a fi respinsă. Chiar dacă ştiu că nu-mi oferă momentan răspuns, simplul fapt de a mă destăinui cuiva contribuie la starea mea de confort fizic.

    

     Cu toţii ne dorim să avem prieteni, dar ce facem noi pentru a fi buni prieteni?. Cum poţi să ceri prietenia cuiva dacă unicul lucru de care dai dovadă într-o relaţie de prietenie este egoismul, punerea propriei persoane mai presus decât a celuilalt?. Un bun prieten este lîngă tine şi te va ajuta să cauţi soluţii de rezolvare la problemele tale fară a aştepta vreun profit din asta.

    

     Dragii mei, sunt convinsă că veţi fi de acord cu spusele mele că prietenii trainici sunt cu adevărat una din bogăţiile vieţii, iar avuţia ta este acolo unde sunt prietenii tăi. Ei te fac să simţi că totul va fi bine atîta timp cât îţi vor fi în preajmă, iar prietenia la rîndul ei, este cea mai sinceră comuniune de gînduri şi sentimente de care sunt capabili oamenii.

     Pentru a enunţa unii itemi de esenţă privind o eventuală comunicare interumană, modalităţile prin care se distinge prietenia şi ce anume o menţine, aş dori să accentuez unele aspecte psihosociale.                    

      Prietenia capătă aspecte variate care diferă în funcţie de vârstă, sex şi statut socio- profesional. Oamenii par să ştie ce înseamnă prietenia, ea este percepută ca un fapt obişnuit, veche de cînd lumea, iar studiile efectuate au ajutat la diferenţieri şi apropieri teoretice şi practice. Răspunsurile la chestionare privind înţelesul conceptului de prietenie ca mod de relaţionare umană variază. Astfel prietenia are grade diferite de intimitate: de la simple cunoştinţe până la prietenul cel mai bun  „intim”. De obicei avem multe cunoştinţe, mai puţini prieteni apropiaţi, iar prieteni intimi şi mai puţini.

      Diferenţele de apreciere a prieteniei sunt în funcţie de sex, de zona în care ne formăm prietenii ( activitate profesională, rude, familie ). Bărbaţii sunt prieteni cu cei care întreprind ceva împreună: acţiuni, afaceri, plăcerea jocurilor sportive. Femeile, însă apreciază prietenia după modul în care sunt ajutate emoţional şi sunt asigurate că li se păstrează secretele.

     

     Psihologii definesc „ prietenia ” drept un concept socio-uman care are la bază o reţea invizibilă care se ţese între doi sau mai mulţi parteneri.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin „libertate” se înţelege suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se compromite.

      Mă simt iubită pentru că prietena mea s-a obişnuit să mă vadă, să mă asculte, să mă aibă în preajmă. La rîndul meu, o iubesc nu pentru mine, ci pentru ceea ce-i pot da, ceea ce pot sacrifica pentru ea, verifica, contrazice sau afirma în sentimentele prietenei mele.

     Paradoxal, dar unii cercetători consideră că pentru a-ţi face un prieten trebuie să mai închizi un ochi pentru a-i păstra pe amîndoi. Oare este adevărat?!?...

 

Nu merge înaintea mea pentru că s-ar putea să nu te urmez; nu merge în urma mea, s-ar putea să nu conduc; mergi lîngă mine și fii prietenul meu.

    Mulţi din cei care pretindeau să-mi devină prieteni, îmi întorceau spatele cînd le spuneam că pentru mine nu contează cuvintele, ci contează faptele, deoarece din moment ce spui una şi faci absolut contrariul,vorbele tale sunt de nota 0.

    Şi totuşi cum recunoşti adevărata prietenie?. Din propria experienţă am înţeles că prietenia este o relaţie specială doar pentru că noi o facem specială. Noi alegem cine să ne fie prieteni şi cum să ne întreţinem această relaţie.

„ Adevărata prietenie constă nu în multitudinea prieteniior, ci în valoarea şi alegerea lor ”  spunea Ben Jonson, iar temelia adevăratei prietenii este încrederea, sinceritatea, sacrificiul, reciprocitatea.

   

      Prietenii adevăraţi nu vor nimic de la tine, în afara faptului că vor să fie lîngă tine, să se simtă bine în prezenţa ta.

Nu cred că există persoane care să nu se fi ars macar odată în privinţa prieteniei şi care să nu se gîndească de două ori înainte de a acorda încredere unei persoane. Un nou eşec în prietenie nu trebuie să te pună în conflict cu întreaga lume, ci dimpotrivă să te facă să înţelegi că nu a fost persoana potrivită.

   

    În final, aş vrea să vă îndemn, dragii mei, preţuiţi-vă prietenii pentru că sunt un adevărat dar de la Dumnezeu. Iar dacă persoana pe care o admiraţi cu desăvîrşire nu vă acceptă în prieteni, nu vă înjosiţi, nu recurgeţi la şantaj, deoarece prietenia adevărată nu se înjoseşte și nu provoacă milă.

 

   Orice relaţie are nevoie să fie hrănită şi dezvoltată din ambele părţi. Prietenia nu poate supravieţui dacă numai o persoană face eforturi să o susţină.

“ Pace sufletească în locurile sfinte “.

E zi de vineri și gîndul mă duce deja spre un weekend de două zile petrecut în sînul familiei sau adîncită în lumea unei cărți pierdută undeva pe rafturile bibliotecii. Dar nu reușesc să îmi termin gîndul cînd altul mă pocnește în moalele capului și-mi spune sever: ,, Trezește-te, să nu întîrzii! “. Îmi amintesc cu limpezime că azi nu e vreme de tolănit printre cearșafuri parfumate, căci imaginația îmi conturează hotărît itinerarul a 4 mănastiri pe care urma să le vizitez în curînd.

“ Cît e de dulce somnul la orele 07:00... ”- realizez în timp ce îmi fac igiena de dimineață. “ Vreau să dorm! “- strigă “ bufnița “ din mine. Cu o ceașcă fierbinte de cafea încerc să împac aceste două mofturi, pun în grabă o haină pe mine, iau geanta, cheile și tiptil să nu-i trezesc pe ai casei, încui ușa și-mi spun în gînd „ Într-un ceas bun! “

„ Cu fiece zi se simte tot mai mult cum miroase a toamnă, a frunze uscate, a foc și tăcere... Friguț... Numai să nu plouă. ”- mă gîndesc și-mi pun gluga în cap ca să mă apăr de vîntul rece. Urc fără prea multă așteptare într-un troleu pe jumatate gol și îmi permit să mă așez pe un scaun lîngă geam, cu gîndul să nu cedez locul nici uneia din bătrînele alea guralive cărora atît de mult le place să blesteme tineretul în ziua de azi. M-am gîndit chiar să și trag un pui de somn în drum spre universitate căci acolo urma să ne aștepte autocarul ca să ne ducă undeva departe de zgomotul urban. Dar cum poți să dormi cînd în jur totul pare să se trezească, să reînvie, să cînte, să danseze. Da, diminețile nu trebuie dormite...

Cu astfel de gînduri, simt cum troleul se strecoară tot mai repede prin răcoarea matinală și asta mă face să presupun că azi cu siguranță nu voi fi în întîrziere. Mă apropii de Piața Marii Adunări Naționale și arunc o privire pasivă peste geam. Mi se pare stranie această liniște cînd abia ieri chișinăuienii și oaspeții capitalei sărbătoreau cu mare avînt Ziua Orașului. Să-l fi întrebat măcar pe unul din cei prezenți cîți ani celebrează frumosul lor oraș, cu siguranță nu ar fi știut. Importantă era atmosfera, muzica, bună, frigăruii și sarmalele. “ Încă o sărbătoare la care nu am fost martor... În schimb, mă îndrept cu sufletul curat spre locurile sfinte! ”- încerc să mă justific și toate gîndurile mi le canalizez spre eventuala călătorie.

În curtea universității îmi zăresc colegii, cîțiva din ei sunt în întîrziere. Înțeleg și eu acum cum e să fii cel ce așteaptă. În cîteva minute suntem gata de plecare: 2 profesori și 14 studenți de la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării. În căutare de liniște și pace, lăsăm în urmă forfota orașului și pornim la drum. Soarele ne promite o zi frumoasă, Gălăgioși și guralivi ( că nu în zadar suntem jurnaliști ), depănăm istorioare hazlii și ne întrecem la spus bancuri. Stau lîngă geam și arunc periodic cîte o privire spre peisajul impresionant de care mă desparte doar sticla transparentă.

“ E frumoasă Moldova! ”- îmi zic și ochii îmi rămîn țintiți asupra arborilor ce se perindă prin geam.

Mănăstirea de maici, Răciula.

Veseli și bine dispuși ajungem la prima destinație: Mănăstirea de maici Răciula. Cu greu ne stăpînim rîsul și una din profesoare ne face observație: „ Sobrietate, vă rog!. Suntem pe teritoriul mănăstirii! ”. Este un aşezământ de maici, unde ţinuta pentru femei se respectă cu stricteţe: fusta şi acoperitoarea de cap sunt obligatorii. A fost înfiinţată în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea de fraţii Andrei şi Ioan Roşca, pe moşia răzeşului Lupu Stratan. Are hramul Naşterea Maicii Domnului ‘’- aflăm de la d-na Antonina Sîrbu.

Încet, dar cu pași siguri urcăm delușorul ce duce spre mănăstire. Mi-a părut stranie denumirea, dar am înțeles mai tîrziu din ce cauză. În fața noastră se înălța o biserică mare, galbenă cu cupole cenușii. Decorul pare modest care într-o anumită măsură ar exprima răceala pe care am simțit-o și în comportamentul preotului care ne-a primit foarte rece și indiferent. Să fie oare influența denumirii mănăstirii ?!?. Trage cineva de cleampa ușii, dar e închisă. În curte niște trepte duc spre o răstignire a Mîntuitorului. Deși e miez de toamnă, sunt multe flori în jur care revigorează atmosfera de octombrie.

După ceva timp, se apropie maica stareță să ne deschidă. “ Măicuțele sunt la cules poama. “- spune ea și ne permite să intrăm în lăcașul sfînt. Cupolele pictate cu sfinți  și cruci și candelabrul impunător îmi provoacă o pace sufletească. Aprindem lumînări și ne rugăm de sănătate. Pacea ce domnește pe teritoriul mănăstirii ne face să ne liniștim și să fim atenți la detalii.

“ Cele două biserici datează din veacul al XIX-lea. Cea cu hramul Naşterii Maicii Domnului este zidită în jur de 1800, iar biserica de iarnă, în care se face închinare marelui Ierarh Nicolae datează din anul 1822, cu reînnoiri ulterioare în ultimele decenii ale secolului al XIX ‘’- ne spune Antonina Sîrbu, una din profesoare.

Biserica are un stil sărăcăcios, dar este multă verdeață și flori în jur.

“ Trebuie să ne grăbim! Suntem așteptați la Casa Părintească. Ne reținem doar puțin.”- spune una din profesoare și urcăm în microbusul ce ne duce tot mai repede în adîncurile pitorești ale Moldovei.

Casa Părintească.

“ Ce zi frumoasă!. Timpul ține cu noi! “- constată una din colege.

Într-adevăr, după ploile torențiale de săptămîna trecută suntem răsplătiți cu mult soare- timp potrivit pentru un pelerinaj spre locurile sfinte. Însă nu reușim să ne împărtășim impresiile provocate de vizita primei mănăstiri că aud vocea răspicată a șoferului:

„ Toată lumea coboară. Am ajuns! ”.

Ne întîmpină o bătrînică îmbrăcată modest și cu zîmbetul pe buze. Ridurile de pe frunte și colțurile gurii par a ascunde amintiri dureroase. Ne invită în curte și închide precaut poarta. „ Mă tem să nu iasă căluțul ”. Aceste cuvinte ne fac nerăbdători de a-l vedea. La prima vedere, ograda pare mică și pustie. “ În spatele casei se întinde o cîmpie superbă!. O să vă placă!. ”. Pentru început, însă, ne adună în fața casei și încearcă să ne cîștige atenția depănînd istoria vieții sale care se împletește treptat cu cea a casei părintești pe care a transformat-o într-un muzeu impresionant.

“ - Am fost deportați cu toată familia în Siberia. Ni s-a luat totul, iar casa pe care o vedeți acum a fost transformată în soviet sătesc. Au urmat zile grele care semănau una cu cealaltă, dar totuși, nu ne pierdeam speranța ca într- o bună zi să ne întoarcem la baștină. ”.

O privesc și nu-mi pot da seama, cum de o femeie atît de mărunțică ca ea a putut să îndure intemperiile vremii de atunci. Așa sunt moldovencele- adevărate eroine ce făuresc viitorul cu scutul credinței sale. O cheamă Tatiana Popa, o combinare de nume și prenume mult prea simplă pentru o femeie puternică precum pare. Încerc să-mi amintesc semnificația numelui “ Tatiana ” și în minte îmi apare calificativul de “ spirit organizator”. Constat că i se potrivește , din motiv ce a avut răbdarea să păstreze imaginea vie a casei sale părintești. Ne servește cu învîrtită și mere roșii. “ Așa e tradiția!.”- spune ea.

Realizez că sunt flămîndă și savurez cu plăcere învîrtita. “ E ca la mama acasă! ”- face o apreciere colega de alături și îi dau dreptate. Aici totul pare atît de drag și apropiat de suflet.

“ - Avem multe tradiții pe care le respectăm cu strictețe . Una din aceste sărbători este Sînzienile sărbătorită pe 2 august, în aceste an am ajuns la a 10 ediție. În ziua respectivă, oamenii vin cu căruțele, aduc bucate, sfințesc  caii și pîinea. În primul an la poartă erau doar două căruțe, în acest an numărul lor a crescut la cincizeci. O altă tradiție este Festivalul etniilor cînd casa pare a fi neîncăpătoare pentru doritorii de a-și etala obiceiurile. Tradițiile culinare capătă cu fiece an un interes sporit, bucătarii întrecîndu-se în măiestria culinară. Cu timpul s-a creat un ONG care are datoria de a păstra vii obiceiurile de artizanat și meșteșug. Ne putem mîndri și cu școală deschisă tot aici unde copiii deprind împletitul, croșetatul și alte îndeletniciri ”.

Stîrnindu-ne curiozitatea, ne invită în casă. De cum pășesc în tindă, simt un miros neobișnuit, un amalgam de lemn, fum și coptură. Îmi apare în minte imaginea vie a casei bunicii și devin nostalgică pe cîteva clipe. Îmi amintesc de verile de neuitat petrecute acolo, de zeama și plăcintele bunicii. Amintiri și iar amintiri, dar revin la realitate reactualizată în spusele Tatianei Popa:

“ - Cînd am revenit la baștină, casa nu mai era cea de altădată. A fost nevoie de mult timp pentru a-mi reîntoarce aceste colțișor de baștină de care mă leagă atîtea amintiri. Mergeam din casă în casă acolo unde mama îmi spunea că s-ar afla lucrurile noastre ( începînd de la veselă și terminînd cu mobila ). Acest pat are peste 100 de ani și a fost parțial restaurat. Casa am reîntors-o în anul 2000 cu toate actele în regulă. Acum cînd îmi văd rodul acestei munci asiduă de colectare a bunurilor familiei mele, înțeleg că a meritat efortul depus ”.

Ieșim în ogradă și ne îndreptăm în spatele casei. Rămîn înmărmurită la cele văzute. Pe o cîmpie verde se înalță un foișor care în razele soarelui, pare a fi rupt din basme.

“ Aici se joacă foarte frecvent spectacole și nunți. Avem și locuri pentru spectatori ” -spune femeia și ne arată niște măsuțe și scăunele cioplite din buturugi. Să vezi și să nu crezi!.

“ Uite-l și căluțul! ” – exclamă doamna Tatiana. E un poney drăguț de culoarea brună. Se pare că e obișnuit cu necunoscuții, căci trece pe lîngă noi și își vede mai departe de păscut. Facem un mic popas la umbra foișorului savurînd cîte o ceașcă de cafea cu învîrtită. Pe cîteva clipe am o reverie, de parcă văd aievea nuntașii prinși în joc, mireasa aruncînd buchetul.

“ Ce mai nunți se dau aici!... ”- mă gîndesc și-mi beau lacom cafeaua ca să mă încălzesc.

Se anunță din nou plecarea, dar înainte de aceasta d-na Tatiana ne arată biserica de lemn situată la cîțiva pași de Casa Parintească. De mărimi modeste, e de-a dreptul impresionantă, clădită cu o măiestrie indubitabilă și rezistență în timp. În interior de pe pereții bisericii ne privesc chipurile blînde ale sfinților. Într-un colț zărim o cruce veche de piatră adusă de la cimitirul din sat considerată drept o relicvă, o mărturie a vremurilor de demult.

Împăcați sufletește, ne luăm rămas bun de la d-na Tatiana Popa, o ospitalieră desăvîrșită și urcăm unul cîte unul în microbus  cu așteptări plăcute la cele ce urmează să mai vizităm. Împărțim frățește bucate aduse de acasă: plăcinte, biscuiți, pesmeți și mere. Continuăm pe aceeași notă cu zîmbete și voie bună. Autocarul pare a fi neîncăpător pentru atîta energie pozitivă emanată cu fiecare glumă sau vorbă rostită.

Mănăstirea de călugări, Hîrbovăț.

Soarele urcă tot mai sus, dar e aceeași răcoare împrejur și în suflet coboară o pace divină. Încerc să intuiesc cu ce ne va mai impresiona pelerinajul de azi. Șoferul conduce cu o viteză mare, dar asta doar mă bucură căci sunt nerăbdătoare să văd și eu un “ lăcaș deosebit ” după spusele colegilor mei care au mai avut ocazia să viziteze mănăstirea de călugări, Hîrbovăț. Cînd am ajuns mi-am dat seama îndată că se deosebește în totalitate de celelalte mănăstiri. Are un stil aparte, iar mergînd prin curte ai senzația că evadezi într-o altă epocă. Flori și o frumusețe de vis în jur care dă lacașului sfînt un ecou al vremurilor de demult. Intrăm în biserică. Simt un început de migrenă. Mă gîndesc că pelerinajul spre locurile sfinte este o adevărată încercare și mă rog de izbăvire a bolilor. Ridic ochii și rămîn profund impresionată de cupola cu mulți îngeri și Isus în centrul ei executată cu o însușire divină.

Părintele Iachim, un bătrînel uscățiv cu barbă sură, ne cheamă în fața bisericii și ne vorbește cu ardoare:

“ Tineretul în ziua de azi a cam uitat de locurile sfinte. Aceștia consideră că a merge la biserică și a respecta postul ține de modă, și nu de o purificare sufletească și trupească. Tinerii se grăbesc să trăiască și să încerce de toate. Credința, însă, le este fragilă și acest fapt nu poate decît să întristeze “.

Dăm din cap și aprobăm cele spuse de părinte. Predica acestuia ne-a înfiorat puțin. Privește în jos sau într-o parte, pare sfios la vederea atîtor domnișoare. Își cere permisiunea să plece la cele divine și la rugăciunea de seară pe care urma să o facă în curînd. Ne stîrnește doar admirație și respect pentru faptul că a avut curajul și voința de a se detașa de cele lumești și de a duce o viață tihnită la mănăstire, dedicîndu-se cu desăvîrșire slujirii Domnului.

Mănăstirea de călugări, Hîrjauca.

Suntem anunțați că următoarea în lista noastră este mănăstirea de călugări, Hîrjauca situată în regiunea Călărași. Ajungem destul de repede și iar suntem rugați să coborîm. Pe porțile negre cu cruci albe ale mănăstirii este scris: “ Binecuvîntat este cel ce vine în numele Domnului! “. Intrăm liniștit pe teritoriul mănăstirii și privim în jur. Ne întîmpină o biserică zidită din piatră cafenie și cupole albastre. Curtea este spațioasă, are și un bazin cu apă. Intrăm în biserică și păstrăm tăcerea. Aprindem lumînări și ne rugăm pentru cei dragi.

Mergem pe teritoriul mănăstirii și avem cîteva momente de reculegere. Urcăm treptele pe jumătate dărîmate ale unei biserici vechi aflată la puțină distanță de biserica nouă. Pe pereți vedem icoane executate cu tehnica vremii care au rezistat în timp, chiar dacă conducerea de atunci a încercat să le vandalizeze și să transforme biserica într-un depozit. Pășim cu precauție printre dărămîturi și facem poze. E o atmosferă deosebită aici, pare că s-a surpat o gaură între cele două epoci. Soarele se strecoară generos printre crengile copacilor dezfrunziți și pătrunde într-o încăpere fără uși și ferestre unde cîndva fusese altarul. Păstrăm liniștea și doar din cînd în cînd se aud pași sfioși rătăciți în timp. Coborîm încet scările vechi și ieșim la lumină. Am senzația că revin la lumea ordinară deseori prea dură și complicată pentru a nu tînji după acele locuri sfinte și veșnice ascunse de văzul oamenilor.

                          

Suntem tăcuți ca niciodată sau profund impresionați de cele văzute. La ieșire bem apă de la izvorul mănăstirii. Se spune că are puterea de a vindeca bolile, iar eu amintindu-mi de migrena mea, beau apa sfîntă cu nesaț. Împrospătîndu-ne puterile, pornim la drum.

Mănăstirea de maici Frumoasa.

E un început de apus. Soarele coboară și se ascunde după deal. În miez de octombrie natura se colorează deja în nuanțe de galben, oranj, roșu și ruginiu. Iubesc toamnele cu tot cu ploile și diminețile ei răcoroase. Dar azi nu avem nevoie de ploi căci ultima în lista noastră e mănăstirea de maici Frumoasa ce se află la o distanță de 14 km de Călărași. Mănăstirii i-au pus numele Frumușica sau Frumoasa pentru locul frumos în care e așezată. De cum o văd, nu mai am nici o îndoială că denumirea i-a fost dată corect. Aici este un rai, multe flori și prospețime. Biserica albă cu cupole albastre face atmosfera din jur de-a dreptul cerească.

O statuie în curte reprezentînd-o pe Maica Domnului care stă în centru este înconjurată de o parcelă de flori îngrădită pe care scrie „ Acces  interzis! ”. Ne întîmpină sora Andreea, o femeie în floarea tinereții, înaltă și bine făcută. Pe chipul ei foarte palid se citește multă smerenie și împăcare. Intrăm într-o încăpere luminoasă și cumpărăm lumînări. Și aici sunt cîteva icoane, iar în fața uneia din ele înfățișînd-o pe Maica Domnului rămîn înlemnită. E pur și simplu divină. Stau îndelung în fața ei și mă rog. După aceasta intrăm organizat în biserică. Se ține slujba de seară. Corul bisericesc este o adevărată satisfacție pentru un suflet credincios care pare să miște și pe cel mai insensibil om. E multă lumină în biserică care dă o sentiment împăciuitor. La sfîrșitul slujbei suntem cu toții miruiți. Cînd ieșim din biserică, sora Andreea ne conduce spre Muzeul din cadrul mănăstirii. Aici într-o cameră destul de mare sunt adunate icoane, veșminte preoțești și cărți vechi bisericești. În partea stîngă a camerei pe o măsuță se află o carte groasă pentru impresii și sugestii ale vizitatorilor.

Ne adunăm lîngă sora Andreea dornici să aflăm istoria vieții ei și ce a determinat-o sa ajungă aici la manastire:

“ Pentru prima dată gîndul de a mă retrage la mănăstire mi-a venit la vîrsta de 16 ani, dar eram prea tînără încă și a trebuit să aștept pînă la majorat. Definitiv am venit cînd împlinisem vîrsta de 22 de ani și de atunci sunt aici. Le-am spus mai întîi părinților că stau doar toamna, dar cînd a venit iarna am înțeles că nu mă pot sătura de viața de la mănăstire. Așa cu timpul, părinții s-au obișnuit cu această idee și mă susțin în toate “.

E o femeie puternică pentru că a putut să se detașeze de cei dragi, de casă pentru a sluji cu smerenie lui Dumnezeu.

Atmosfera armonizată cu peisajul unic, distinct, pătrunzător face mănăstirea atît de frumoasă. Probabil din toate cele 4 mănăstiri vizitate, ultima m-a impresonat cel mai mult prin simplitatea și în același timp complexitatea sa arhitecturală și spirituală.

Plecam împăcați sufletește, mai buni parcă, mai înțelegători, mai detașați de lucrurile efemere căci purtam în suflet un univers aparte ferit de ochii lumii. Însă cine vrea, o să vadă, iar cine vrea să audă, va auzi.

Victoria Tatarinova