Ce frumos a nins azi și ca de fiecare dată ți se pare că niciodată nu au mai fost așa ierni generoase ca cea de acum. Iubesc iernile cu un sentiment pătimaș, limpede, devotat. Sunt copilul iernii, m-am născut și mă nasc în fiecare iarnă printre fulgi de zăpadă ce îmi devorează însetați pletele blonde. Îmi place să mă plimb îndelung pe ulițele pustii sau pe aleele parcului unde e o liniște răsunătoare. E atîta magie în acest anotimp, dorință, visare, somn. Pare că totul se petrece după scenariul unei povești albe în care totul este posibil doar la o adiere a baghetei fermecate. Cît de mult aștept iernile ca din nou să simt această stare ciudată pe care doar eu o înțeleg și tînjesc după ea anul împrejur. Cineva ar crede că iarna este prima cale spre o depresie îndelungată cînd zilele sunt reci, iar nopțile mai lungi. S-ar părea, dar este doar o privire la suprafață.
Uneori mă întreb: „ Cum oare este posibil să nu iubești iernile? ”. E timpul cînd trezești copilul din tine și nu te sfiești de acest lucru, timpul cînd muza te prinde în casă, afară și oriunde pentru că iarna atît de mult inspiră la frumos, profund, veșnic.
Îmi place iarna și din motiv că sunt mai rezistentă la frig decît la căldură, îmi place să simt cum gerul îmi gustă lacom din obraji, iar fulgii îmi sclipesc pe gene ca niște fluturi rătăciți din vară. Frigul, albeața încremenită în imagini, absența de culori stridente emană un farmec aparte înțeles de puțini dintre noi. Iarna devin din nou copilul rebel de altădată, tăvălindu-se în zăpadă, împroșcîndu-se cu bulgări. Sunt copilul iernii ce simte că trăiește odată cu venirea acestui anotimp. Și aștept, aștept de fiecare dată o minune...
