vineri, 17 decembrie 2010

Așteptînd o minune...

                 
Ce frumos a nins azi și ca de fiecare dată ți se pare că niciodată nu au mai fost așa ierni generoase ca cea de acum. Iubesc iernile cu un sentiment pătimaș, limpede, devotat. Sunt copilul iernii, m-am născut și mă nasc în fiecare iarnă printre fulgi de zăpadă ce îmi devorează însetați pletele blonde. Îmi place să mă plimb îndelung pe ulițele pustii sau pe aleele parcului unde e o liniște răsunătoare. E atîta magie în acest anotimp, dorință, visare, somn. Pare că totul se petrece după scenariul unei povești albe în care totul este posibil doar la o adiere a baghetei fermecate. Cît de mult aștept iernile ca din nou să simt această stare ciudată pe care doar eu o înțeleg și tînjesc după ea anul împrejur. Cineva ar crede că iarna este prima cale spre o depresie îndelungată cînd zilele sunt reci, iar nopțile mai lungi. S-ar părea, dar este doar o privire la suprafață.

Uneori mă întreb: „ Cum oare este posibil să nu iubești iernile? ”. E timpul cînd trezești copilul din tine și nu te sfiești de acest lucru, timpul cînd muza te prinde în casă, afară și oriunde pentru că iarna atît de mult inspiră la frumos, profund, veșnic.
Îmi place iarna și din motiv că sunt mai rezistentă la frig decît la căldură, îmi place să simt cum gerul îmi gustă lacom din obraji, iar fulgii îmi sclipesc pe gene ca niște fluturi rătăciți din vară. Frigul, albeața încremenită în imagini, absența de culori stridente emană un farmec aparte înțeles de puțini dintre noi. Iarna devin din nou copilul rebel de altădată, tăvălindu-se în zăpadă, împroșcîndu-se cu bulgări. Sunt copilul iernii ce simte că trăiește odată cu venirea acestui anotimp. Și aștept, aștept de fiecare dată o minune...

Decembre



                                  Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.
Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.
Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.
Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.
E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.
Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.
                                     
                                                                                                   George Bacovia

joi, 2 decembrie 2010

Cu cultura ce facem?

     În ziua de astăzi, când tehnologiile află o dezvoltare vertiginoasă, nivelul de cultură al oamenilor poate fi foarte ușor judecat după comunicarea virtuală. Și pentru a mă amuza de acest fapt, este suficient să accesez orice site de socializare invadat cu " perle " fel de fel sau oricare altă pagină web unde lumea își exprimă liber opinia, peste măsură de liber, neținând cont de etică, anumite reguli sau semne de punctuație.  Sunt din cei care spun că corectitudinea este pentru viața de zi cu zi și că net-ul nu ocupă în viața lor un loc atît de important ca să fie obligați să îi respecte toate regulile. Cunosc persoane care scriu " m-am dus " fără cratimă, dar care nu se simt privați de ceva important numit "cultură". Bănuiesc că aceste persoane cărora le mai scapă incorectitudini ortografice au o orientare slabă în orizontul gramatical și în al doilea rînd, nu se respectă pe sine însuși.
     De regulă, a scrie corect știu mai puțin cei de la sate. Nivelul de educație al acestora cam lasă de dorit, asta ce ține de scrisul corect, nu mai zic de cazurile cînd se scrie ceva prin cratimă, deși există excepții. Cei de la țară nu prea au timp de a face carte, asta doar dacă părinții nu insistă asupra educației copilului.


Sunt cîteva excepții, doar că majoritatea celor ce nu respectă regulile ortografice sau cele de vorbire coerentă ne fac să avem așa păreri despre... majoritatea. Ceea ce ține de agramați, mă interesează atîta timp cît interacționez cu aceștia, dar despre o persoană publică nici nu mai vorbesc, căci ar trebui să știe toate aceste reguli, pentru că pe urmă ajunge președinte "demn " de a ne conduce țara - lucru ce s-a întîmplat în cei opt ani de guvernare comunistă.


Judecăm oamenii de rînd, dar de situația creată este vinovat în mare parte statul. De la ' 90 încoace, statul a avut se pare că alte priorități decît cartea, cultura. Nu întîmplător cele mai mici bugete se alocă în cultură, iar în fruntea Ministerului Culturii sunt numiți oameni fără cultură care luptă împotriva culturii. " Focarele de cultură " au dispărut și în locul lor au apărut barurile - ca și în capitală, de altfel, orașul buticurilor și al chioșcurilor de țigări. Duminica cea mai frecventată " instituție sătească de cultură " nu este biserica sau biblioteca, ci barul.
În situația creată, bineînțeles că este nevoie de intervenția urgentă a statului. Dacă tot ne iubim atît de mult orașul și țara, în primul rînd NOI trebuie să fim mai buni. De ce străinii ar trebui să ne respecte țara mai mult decît noi înșine?. Mulți obișnuiesc să dea vina pe ruși că aceștia ne stîlcesc limba, ba mai mult, nici nu au de gînd să învețe limba de stat. Elveția, spre exemplu, are patru limbi de stat și nu îi vede nimeni ca fiind săraci sau inculți în vorbire. Oameni sa fim, dar limba vorbită nu contează. Rușii sunt doar parțial vinovați și nu toți. Oare merită să judecăm rușii dacă bîrna e în ochii noștri?. Cunoști două limbi?. Utilizează-le! Fii mai bun decît inculții care încearcă să te coboare la nivelul lor.

Suntem un popor cu o cultură bogată și o istorie măreață, cu care ne mîndrim, dar pe care nu o cunoaștem... Eu aș vrea să iubesc acest popor, dar el nu mă lasă...