Cu cultura ce facem?

     În ziua de astăzi, când tehnologiile află o dezvoltare vertiginoasă, nivelul de cultură al oamenilor poate fi foarte ușor judecat după comunicarea virtuală. Și pentru a mă amuza de acest fapt, este suficient să accesez orice site de socializare invadat cu " perle " fel de fel sau oricare altă pagină web unde lumea își exprimă liber opinia, peste măsură de liber, neținând cont de etică, anumite reguli sau semne de punctuație.  Sunt din cei care spun că corectitudinea este pentru viața de zi cu zi și că net-ul nu ocupă în viața lor un loc atît de important ca să fie obligați să îi respecte toate regulile. Cunosc persoane care scriu " m-am dus " fără cratimă, dar care nu se simt privați de ceva important numit "cultură". Bănuiesc că aceste persoane cărora le mai scapă incorectitudini ortografice au o orientare slabă în orizontul gramatical și în al doilea rînd, nu se respectă pe sine însuși.

     De regulă, a scrie corect știu mai puțin cei de la sate. Nivelul de educație al acestora cam lasă de dorit, asta ce ține de scrisul corect, nu mai zic de cazurile cînd se scrie ceva prin cratimă, deși există excepții. Cei de la țară nu prea au timp de a face carte, asta doar dacă părinții nu insistă asupra educației copilului.

Sunt cîteva excepții, doar că majoritatea celor ce nu respectă regulile ortografice sau cele de vorbire coerentă ne fac să avem așa păreri despre... majoritatea. Ceea ce ține de agramați, mă interesează atîta timp cît interacționez cu aceștia, dar despre o persoană publică nici nu mai vorbesc, căci ar trebui să știe toate aceste reguli, pentru că pe urmă ajunge președinte "demn " de a ne conduce țara - lucru ce s-a întîmplat în cei opt ani de guvernare comunistă.

Judecăm oamenii de rînd, dar de situația creată este vinovat în mare parte statul. De la ' 90 încoace, statul a avut se pare că alte priorități decît cartea, cultura. Nu întîmplător cele mai mici bugete se alocă în cultură, iar în fruntea Ministerului Culturii sunt numiți oameni fără cultură care luptă împotriva culturii. " Focarele de cultură " au dispărut și în locul lor au apărut barurile - ca și în capitală, de altfel, orașul buticurilor și al chioșcurilor de țigări. Duminica cea mai frecventată " instituție sătească de cultură " nu este biserica sau biblioteca, ci barul.

În situația creată, bineînțeles că este nevoie de intervenția urgentă a statului. Dacă tot ne iubim atît de mult orașul și țara, în primul rînd NOI trebuie să fim mai buni. De ce străinii ar trebui să ne respecte țara mai mult decît noi înșine?. Mulți obișnuiesc să dea vina pe ruși că aceștia ne stîlcesc limba, ba mai mult, nici nu au de gînd să învețe limba de stat. Elveția, spre exemplu, are patru limbi de stat și nu îi vede nimeni ca fiind săraci sau inculți în vorbire. Oameni sa fim, dar limba vorbită nu contează. Rușii sunt doar parțial vinovați și nu toți. Oare merită să judecăm rușii dacă bîrna e în ochii noștri?. Cunoști două limbi?. Utilizează-le! Fii mai bun decît inculții care încearcă să te coboare la nivelul lor.

Suntem un popor cu o cultură bogată și o istorie măreață, cu care ne mîndrim, dar pe care nu o cunoaștem... Eu aș vrea să iubesc acest popor, dar el nu mă lasă...

O istorie a Teatrului Național

    O viață printre artiști - de aceasta a avut parte doamna Veronica Soltan, responsabila pentru relaţii cu presa la teatru. Am avut ocazia să o cunoaștem în timpul micii excursii pe care am avut-o pe holurile acestui veritabil teatru. Ne-a salutat prietenos, cu oarecare emoții vizibile.

 “ Viața unui om e formată din copilarie, tinerețe și bătrînețe. Teatrul Național nu a avut copilărie, ci două tinereți ” - și-a început discursul Veronica Soltan.  Prima tinerețe a Teatrului a început la 10 octombrie 1920,  fiind o primă legătură ale culturilor dintre Prut și Nistru. Prima stagiune a fost deschisă cu spectacolul “ Fîntîna Blanduziei ” de Vasile Alecsandri. Aceasta trupă a activat o singura stagiune, reușind să joace peste  25 de premiere. Timp de un deceniu directoratul Teatrului Național a fost asigurat de personalități distinse – George Topîrceanu, Corneliu Sachel Arescu, Ion Livescu, precum și actori cu renume, Emil Botta, Ștefan Braborescu, Sergiu Cujba, Mișu Fotino care au însuflețit chipuri și forme de rampă. Primul Teatru Național din Chișinău a activat o perioadă scurtă, dar existența lui a avut o mare importanță pentru cultura Basarabiei.

Din anul 1954 Teatrul a luat numele  “A.S.Pușkin ”, avîndu-l ca prim - regizor pe Valeriu Cupcea. În anul 1986 a fost din nou închis lăsînd pe drumuri actorii. În acest sens, Veronica Soltan ne-a povestit cu tristețe în voce: “ Trăind o viață întreagă pe scenă, actorii rămași pe drumuri după închiderea teatrului, nu știiau nimic altceva să facă decît să joace. Unele dintre actrițe ca să nu moară de foame, dar și să-și continue existența pe holurile unui teatru, căutau să se angajeze măcar în calitate de direticătoare.  Totuși, au fost și cazuri cînd unele actrițe nu au rezistat provocării și și-au pus capăt zilelor aruncîndu-se de la etaj. Una din ele este marea actriță Diana Barcaru care a jucat rolul Valeriei în spectacolul “ Tata ”. În timp ce ne povestea, ochii i s-au umezit cu lacrimi, căci spunea că au prietenit cu distinsa actriță și i-a devenit dragă sufletului, iar pierderea ei a fost o mare tragedie pentru lumea teatrului.  

Alungînd amintirile dureroase, d-na Veronica Soltan ne invită să urcăm la etajul doi al teatrului unde pot fi admirate fotografii pe holuri ale persoanelor care au stat la baza fondării teatrului printer care Emil Botta, Ștefan Braborescu, Sergiu Cujba, Mișu Fotino și alții. La acest etaj cîndva a fost deschis un muzeu, care din păcate, fusese distrus, pierzîndu-se de parcă un capitol din istorie. În prezent, în sala unde a fost cîndva muzeul, se află un cazinou, administrația teatrului fiiind nevoită să îl dea în arendă pentru a putea achita cheltuielile ce le suportă instituția.

Acum spectacolele se joacă în Sala Mare, în Sala Mică a teatrului sau în Sala - Studio “ Valeriu Cupcea ”.  “ Sunt montate spectacole cu tematică diferita, însă se joacă tot mai puține spectacole pentru copii. Acest lucru se întîmplă din cauza că avem o finanțare foarte proastă ”-  mărturisește doamna Veronica.

Tot la etajul doi al teatrului este ridicat un bust în memoria regretatului actor Victor Ciutac trecut în neființă în anul 2009, la 18 ianuarie, Pentru a-i pastra vie memoria, actorii din Romania au făcut cadou teatrului bustul acestui mare actor, care stă pe holul instituției și de la care sunt nelipsite florile.

La momentul de față, Teatrul se bucură de o nouă trupă puternică, formată din 42 de actori care duc mai departe faima acestei instituții. Printre aceștia se numără: Sandu Cozub - directorul artistic, Petru Balan – scenograf, Angela Ciobanu, Leo Rudenco, Mihaela Strîmbeanu și nu în ultimul rînd, Anatol Durbala pe care l-am putut admira în spectacolul de succes “ Amorul dănțuie și feste joacă “.

“ Suntem în dizgrație “ - recunoaște d-na Veronica. Actorii sunt plătiți mizer, dar în ciuda acestui fapt, ei totuși nu pleacă la alte teatre pentru un salariu mai mare, rămînînd fideli acestei instituții. La fel ca și în orice alt teatru se lucrează și pe bază de invitație, cei mai talentați studenți avînd șansa de a fi încadrați în trupa teatrului. Talentul se vede cu ochiul liber, iar atunci cînd teatrul duce lipsa de vreun tipaj, se invită sau se face schimb de actori. 

“Ce situație se atestă la moment în teatru ? ”- am fost curioasă să aflu. Cu un oarecare regret, Veronica Soltan spune că tinerii vin foarte rar la teatru deoarece părinții nu încearcă să le educe de mici spiritul culturii. Chiar dacă biletele ar fi și mai ieftine, ei tot nu ar veni, pentru că la noi banii se cheltuie nechibzuit, numai nu pentru teatru sau în general în domeniul culturii. Dacă ar fi să fac o paralelă, rușii sunt mult mai activi și interesați de noutățile din viața teatrală ”.

La plecare Veronica Soltan, secretarul general de presă al Teatrului National “ Mihai Eminescu ” a fost binedispusă să ne invite la o eventuală practică de stat în cadrul acestei instituții, spunînd cu o deosebită încredere că ne va fi o adevărată lecție pentru tot restul vieții.